Latest Entries »

Cehov – Pescarusul – Nina

Nina Mihailovna Zarecinaia este fiica unui mosier, a unui parinte neingaduitor si aspru, reprezentand tipul de femeie atragatoare, visatoare si naiva. La inceputul piesei, ea este domnisoara draguta si dragalasa care vrea sa devina o actrita faimoasa la fel ca Arkadina si iubita lui Treplev insa evolueaza in femeia trecuta prin viata, haituita de mediocritate si insucces.

                Dragostea dintre Treplev si Nina este o iubire de copii, plina de vise si sperante, o iubire pura. Relatia dintre ei doi avanseaza, iar Nina trece peste sentimentele copilaroase si ajunge femeie inainte ca Treplev sa fie in stare sa renunte. Ca femeie, nu mai este atrasa de puritate si de filosofia revolutionara si revoltata a lui Treplev, ci de faima si de inteligenta mediocra, apreciata de marea masa a populatiei. Momentul in care Nina se indragosteste de Trigorin, scriitorul, este momentul in care ea se schimba din fata in femeie. Auzind de faima lui Trigorin si cititind si cartile acestuia, Nina se indragosteste de el pentru ca acesta a ajuns unde ea si-a dorit toata viata sa ajunga, la succes si glorie, Treplev fiind pentru ea artistul esuat pe care nu era in stare sa-l inteleaga.

                Drama Ninei este cu atat mai tragica cu cat schimbarea ei din primul act in ultimul este mai  mare. Trecerea de la fata naiva de la tara si plina de vise, care traia in adoratia actritei de success Arkadina la o femeie ce a esuat in dragoste, cariera, in viata. Asa cum spune si la sfarsitul piesei, Nina este de fapt pescarusul, este cea care la fel ca o pasare iubeste tot: lumea, universul, dar vine un om si din plictiseala, ii distruge viata. Indragostita (oricat de superficiala e motivatia dragostei ei) si visand la glorie, Nina face un pas ce denota mult curaj, renunta la tot si fuge in oras pentru a-si vedea iubitul, Trigorin si pentru a incepe cariera ce pare promitatoare la inceput. Dragostea pentru Trigorin totusi se adanceste mult si devine una profunda, care dureaza, dupa ani de zile de cand el o paraseste, cand se intoarce in locul natal, sentimentele ei pentru el inca sunt vii. La sfarsitul piesei, Nina devine chiar o femeie inteleapta. O femeie care a fost parasita in dragoste, si-a pierdut copilul si pe deasupra constienta de capacitatile ei mediocre ca si actrita, ajunge intr-un final dupa atatea incercari grele si dupa o viata distrusa, sa inteleaga altfel viata altfel.

Actrita cunoscuta si mama unui scriitor in devenire, care nu va avea niciodata succes in timpul vietii, Arkadina este o femeie egocentrista si superficial, condusa de placeri cotidiene, atenta permanent la amanuntele ce o pot pune in valoare. Cu toate ca pe tot parcursul piesei se vorbeste despre faima si valoarea ei artistica, nu exista nici o singura fraza care sa ne indreptateasca sa afirmam ca este o actrita cu adevarat valoroasa. La fel se poate spune si despre Trigorin, a carui valoare nu poate fi recunoscuta decat prin prisma mediocritatii epocii respective.

                Cu toate defectele peste care nu poti trece cu vederea, Arkadina este clar o femeie cu un fel de vino-ncoa, puternica si dominatoare. Parerea ei este de netagaduit si conteaza cel mai mult, Treplev facand spectacolul de la inceputul piesei pentru mama sa de fapt, pentru recunoasterea ca scriitor din partea ei. Nici un personaj din aceasta piesa nu i se poate opune, farmecul ei fiind astfel de necontestat. Suferinta Arkadinei si se pare, singurul regret, este faptul ca nu mai e tanara, aratand astfel o anumita gelozie fata de Nina, a carei tinere atragatoare este remarcata de toti. Aceasta gelozie se inteteste cand Trigorin se indragosteste de Nina, de tineretea ei.

                Arkadina este personaj motor al acestei piese, este sufletul petrecerii, este persoana care insufleteste locurile in care se duce. De aceea, aparitile ei la mosie sunt asteptate cu nerabdare de toata lumea de parca sunt momentele pentru care acesti oameni traiesc, singurele momente in care sunt deconectati de viata rurala plictisitoare.

                Egocentrista, Arkadina se iubeste intai pe sine, apoi pe Trigorin si de-abea dupa aceea, pe fiul ei Treplev. Ea nu este in stare sa renunte la nimic pentru fiul sau, nici macar dupa ce acesta are o tentativa de sinucidere nu este in stare sa-i promita ca nu va mai veni cu Trigorin la mosie. Asta dovedeste ca este o mama iresponsabila si este si ea un motiv pentru tragedia pe care o traieste fiul ei. Ea trebuie sa detina controlul in orice relatie cu oricine si are si trucurile potrivite pentru asta, exercitand astfel talentele ei de actrita. In relatia cu Trigorin, bineinteles ca ea detine controlul si probabil ca asta este si motivul pentru care il iubeste, fiindca este mult prea las si lipsit de caracter ca sa i se poata opune. Este egoista si falsa in orice moment al piesei, chiar si in discutia cu Trigorin cand acesta isi marturiseste dragostea pentru alta femeie. Dragostea lui pentru el nu este indeajuns de puternica incat sa-l lase liber, sa aleaga, sa fie fericit.

                Superficialitatea ei si snobismul se vad in gusturile ei si in lucrurile pe care ea le considera importante. Toaletele ei sunt mai importante decat fericirea fiului ei, pe care nu e in stare sa il creasca si sa-i ofere o educatie, asa ca il lasa in grija fratelui ei bolnav. Preferinta pentru scrierile usoare si neverosimile ale lui Trigorin in pofida scrierilor profunde si filosofice ale lui Treplev denota iar lipsa de profunzime si faptul ca este manipulata in gusturile sale de catre critici si ca nu poate avea pareri proprii. De asemenea este de neiertat faptul ca nu a fost in stare sa citeasca nimic din ce a scris fiul sau, precum si faptul ca aroganta ei nu o poate opri din a-si critica fiul chiar si atunci cand il vede intr-o stare de depresie.

Pasiune ?

Pasiune? Ce cuvant frumos, ce cuvant impresionant care ne duce pe culmile fericirii uneori si in alte dati, ne imbranceste in disperare. E clar ca acest cuvant poate fi privit din doua unghiuri, cel al iubirii si cel al creatiei.

Pasiunea in dragoste. Pasiunea formeaza o dragoste ce tinde spre absolut si perfectiune, ce nu se complace in mediocru. As putea afirma ca românul este un om pasional. Studiind literatura romaneasca si chiar si filmele romanesti, studiind cu limitele mele intelectuale, aceasta psihologie a românului, am observat ca românul are prin atributile sale, in afara de minunatul simt al umorului si lenevia degradanta, o pasiune ce il mistuie profund. Mai exact, românul este patimas, ma refer aici la dragoste. Românul este individul ce omoara din dragoste, ce iubeste fara limite pana la a considera ca acea persoana ii apartine pe deplin, este o parte din el. Astfel, Puiu Faranga, personaj al romanului “Ciuleandra” scris de Liviu Rebreanu, este un patimas, un infocat al iubirii ce ajunge la nebunie din cauza esecului in dragoste, un om ce omoara deoarece vede in ochii sotiei sale lipsa dragostei pentru el. Dar personajele lui Camil Petrescu, intelectualii ce tind spre absolut? Absolutul in iubire? Gelu Ruscanu, Ladima, Stefan Gheorghdiu doresc perfectiunea iubirii, dragostea ce dureaza o vesnicie, care nu se manifesta prin coborasuri si urcusuri, acea dragoste absoluta care implica aceeasi pasiune ca la inceput sau una si mai mare. Acesti intelectuali ce cauta ideile, aceste personaje fictionale ce se pierd in jocul ielelor, cauta iubirea eterna, iubirea ce nu dureaza 3 luni sau 3 ani, acel sentiment care nu se dizolva, acea dorinta infinita de a iubi aceeasi persoana incontinu.

De ce cautam dragostea si de ce introducem atata efort in a face rost de ea si a o mentine pe o durata lunga? Fiindca avem impresia ca asta ne va face fericiti. Cand, cum, unde? vom fi fericiti iubind?

Revenind la ideea ca românul este un om patimas, care se sacrifica pentru dragoste, un om ce pune atata pasiune in iubire incat nu constientizeaza posibilitatea inexistentei acestei iubiri, putem spune ca aceasta cultura romaneasca ne demonstreaza acest lucru. Marii scriitori si-au expus propriile opinii si idei in carti aratand astfel fiecare, ce inseamna dragostea pentru el. Lucrul comun la toti a fost pasiunea. Camil Petrescu insa vedea iubirea ca o idee absoluta, ceva ce nu suporta greseli, Calinescu privea dragostea ca pe ceva scurt, dar intens, ceva de care trebuie sa fugi pentru a ramane o amintire frumoasa. Slavici vedea dragostea ca o necesitate, ca ceva pentru care individul este nevoit sa se sacrifice. Eminescu supunea dragostea perfectiunii naturii, pe cand Eliade vedea in primul rand in dragoste materializarea ei si nu conceptul de dragoste, mai exact pentru el iubirea nu era o idee ci eros.
Insa, toti acesti scriitori au privit dragostea ca ceva intens, pasional, ceva ce nu se curma rapid, ceva indispensabil omului. Aceasta pasiune ce inebuneste omul, ce infunda uneori partea rationala a decizilor noastre este vitala pentru fericirea noastra? Cineva a spus ca “nimic mare nu se creeaza in lumea aceasta fara pasiune”. Nici o dragoste adevarata nu se poate crea fara pasiune.

Viata sau moarte?

În religia hindusă, se consideră că orice fiinţă are în viaţă un anumit scop, un ideal de îndeplinit şi în primul rând o lecţie de învăţat. Aceasta apare ca o revelaţie în ultimele clipe ale vieţii sau ca o înţelegere acută a lucrurilor. Dacă nu şi-a îndeplinit misiunea în această viaţă, va fi nevoit să se reîncarneze încontinuu în aceeaşi fiinţă până va învăţa ceea ce Puterea supremă i-a hărăzit să înveţe. Fiecare creatură are un lucru diferit de învăţat în viaţă, fiecare creatură pricepe un lucru înainte ca moartea să îl exporte în ceva ce nimeni nu poate să ne explice: gândacul îşi poate da seama că motivul pentru care confraţii săi ajung la pieire, este pentru că intră constant în bucătăriile sau sufrageriile oamenilor, sau porcul, care poate realiza că omul îl creşte şi il hraneste doar pentru că vrea să-l mănânce. Dar omul, ce vede omul înainte de a muri, ce înţelege el de consideră Dumnezeu că a trăit îndeajuns încarnat în om? Ce mistere mai are de înţeles natura umană pentru a pricepe adevărata esenţă a vieţii?
Omul, acest mic capriciu a lui Dumnezeu, acest punct ce se întinde între tot şi nimic, această complexitate monstruoasă de frumuseţe, prostie şi răutate, ce scop are în această lume, ce menire are pe pământ? Văzând lumina de la capătul tunelului, el înţelege ceva ce trebuie să plătească, se pare, cu preţul vieţii. Ce? Ivan Ilici, personaj din „Moartea lui Ivan Ilici” al celebrului romancier Lev Tolstoi, simte milă pentru persoanele ce îi înconjoară patul, chiar dacă înainte simţise prefăcătorie în durerea lor. El işi schimbă radical atitudinea faţă de familia sa, simţind că sentimentul de compătimire nu trebuie îndreptat asupra sa ci asupra acelor oameni ce stau la patul lui şi nu înţeleg că el de-abea acum e fericit. Ana Carenina, personaj al aceluiaşi autor, îşi dă seama că nimic nu e mai important ca viaţa pe lumea asta şi că sinuciderea e un gest necugetat. Dacă luăm în calcul aceste exemple posibile a două personaje ce şi-au încheiat viaţa încarnaţi în oameni, atunci înseamnă că fiecare om are de învăţat un lucru diferit faţă de celălalt în viaţa sa, ceva pliat pe caracterul său şi pe viaţa pe care a avut-o până atunci. Aşa a văzut Tolstoi sfârşitul vieţii a două persoane diferite, dar cum a fost sfârşitul său, ce lucru nu l-a înţeles el în optzeci şi opt de ani de zile, însă în ultima clipă a priceput?
Dacă religia hindusă are dreptate în această concepţie a sa, atunci rezolvarea posibilă a acestei căi misterioase este prostia. Dacă omul încetează a mai cugeta fără sens şi rost şi a mai încerca să înţeleagă adevărurile ascunse, ar trăi mai mult, poate chiar ar deveni nemuritor. Dar cât de mare poate fi prostia în aşa fel încât să oprească firul gândurilor când moartea vine după tine? Şi totuşi, au existat genii ce au trăit zeci de ani, fără ca moartea să se uite măcar odată pe fereastra lor, darămite să le bată şi la uşă. Luând ca exemplu tot un personaj fictiv dar posbil, Alexei Zorbas, încercăm să cuprindem măcar o fărâmitură din aceste două nebuloase, viaţa şi moartea. Un personaj din a cărui caracter Kazantzakis a făcut un prototip de om, Zorbas era omul ce iubea viaţa, femeile, munca şi distracţia, ce încerca a înţelege pe om şi în acelaşi timp pe Dumnezeu. Dragostea lui extraordinară pentru viaţă şi plăcerea precum şi priceperea cu care face absolut orice lucru creează subiectul romanului, terminându-se cu o scrisoare în care este anunţată moartea lui dupa zeci de ani de trăit. Dacă el iubea viaţa şi ştia de la început că nimic nu e mai scump pe lumea asta decât acest ceva cu care ne-a înzestrat Dumnezeu, fiind la polul opus de Carenina, ce a vazut, simţit, gândit el când a ajuns la colţ?
Acest prag al omului din fiinţă în nefiinţă, această treaptă pe care o calci odată şi nu mai ai scăpare, reprezintă problematica vieţii. Omul trăieşte atâta timp pentru a învăţa să moară, viaţa e doar începutul morţii? Învăţătura de la sfârşitul vieţii ar putea fi acceptarea şi conştientizarea tuturor greşelilor făcute în viaţă, ar putea fi de asemenea singura clipă în care suntem întru totul asemeni lui Dumnezeu: atunci când suntem capabili să iertăm. Eminescu spune „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”. Această moarte lăuntrică la care se referă, acest sfârşit de drum este toată strădania noastră de o viaţă, tot chinul nostru de a învăţa cum să murim, de a ştii cum să ne plecăm frumos capul în faţa Necunoscutului. Însă aşa cum menţionează Paler, de la prea multă aşteptare scopul moare. Aşa şi la Eminescu, aşteptând prea mult scopul vieţii, a uitat că are unul, iar atunci când acesta a reapărut, el era pregătit să se considere Nemuritor, incapabil să mai înveţe vreodată să moară.
Moartea, cel mai mare abis al cunoştiinţelor umane, va rămâne întotdeauna o etapă misterioasă pentru viaţă. Frica faţă de acest necunoscut, frică pe care ne-o cultivăm în timpul viaţii este cât se poate de întemeiată, neştiind dacă ce ne aşteaptă dincolo de porţile acestei lumi va fi Rai sau Iad.

Nebunie?

Se spune ca exista oameni nebuni. Nu ne referim aici la debili mintali sau handicapati, ci strict la cuvantul nebun. Am putea sa-l numim, de fapt, om ce nu reuseste sa se integreze in societate. Oare cum arata acest nebun ? Oare ce forma ia el ? Arata ca un om beat ce vorbeste mult, la un volum foarte ridicat si fara sens ? Arata ca un mascarici ? Daca ne-ar pune cineva sa imitam un nebun, ce-am face ? Ne-am uita in gol si-am incepe sa vorbim fara sens. Sau am intoarce capul intr-o parte, am face figura de om prost si am incepe a rade intr-un mod idiot si stupid, mai mult grotesc.

Poate ca, asa cum spun ei insisi, asa-numitii nebuni, nebunul e singurul care vede realitatea nedeformata. E singurul care vede defectele realitatii si care le refuza, neacceptand sa se conformeze cu ele. O poezie de Petofi care poarta chiar titlul “Nebunul”, evidentiaza aceasta idee chiar prin ultima strofa “Si daca pana la urma nu ma vindec de aceasta boala de gratii/ Arunc praf de pusca in maruntaiele pamantului/ Si-azvarl in aer toata lumea”. Este adevarul, lumea si imperfectiunea ei pe care nebunul nu le poate accepta.

Se spune ca nebunia provine din traume psihice suferite in copilarie. Anumite traume il determina pe om sa-si schimbe comportamentul fara voia sa, negand intamplarea prin care a trecut si creindu-si o alta realitate pentru a nu fi nevoit sa traiasca la nesfarsit trauma. Dar chiar si asta este o dovada ca nebunul este cel care asimileaza in adevarata sa profunzime defectele acestei lumi. Un viol in copilarie sau marturia unei crime atroce sau asasinarea unei persoane sunt intamplari indeajuns de infioratoare incat sa schimbe orice om, dar asta nu il face neaparat nebun. Daca studiem piesa lui Shakespeare, Macbeth, consideram ca personajul principal ajunge nebun la sfarsitul operei deoarece a comis o crima. Dar el defapt face doar filosofie. Isi da seama de-abea atunci de grotescul omului, de capacitatile monstruase ale omului. (« Cum poate oare firea sa indure/ Deodata sa se miste o padure ? »).

Sunt nenumarati scriitori si nenumarate opere care abordeaza aceasta tema a nebuniei. Celebrul roman « Zbor deasupra unui cuib de cuci », vorbeste despre un sanatoriu, o casa de nebuni, in care doctorii si asistentele medicale sunt fiarele, cele care doresc sa extirpe orice sentiment sau gand din acesti « nebuni » transformandu-i in legume. E o lupta continua intre normalitate si nebunie, pana la momentul in care se intelege ca nebunii sunt defapt aceste cadre medicale, acesti monstri ce asasineaza, iar adevarul zace in cei condamnati la nebunie.

Si-atunci de ce sa-i consideram nebuni pe aceia, care refuza atrocitatea realitatii, si sa nu ne consideram pe noi nebuni ca acceptam toate astea ?

Un om. P3. Fin.

Însă, ştiam că ascundea ceva, ceva ce nu puteam pricepe. Şi aşa era. Într-o zi, după multe luni de trăit împreună, mi-a zis clar că va pleca în alt oraş. Am crezut că a găsit o slujbă sau că i-a murit mama sau că se duce să facă o facultate sau poate se duce să se sinucidă în alt oraş. Totul era posibil lângă o femeie care nu-ţi vorbea absolut deloc. Nu a vrut să-mi spună, mi-a aruncat doar o privire fugitivă, care pe moment mi se păruse înlăcrimată. Apoi a plecat să-şi adune alte haine, cât mai repede, ca să nu se vadă nici măcar o urmă de alt sentiment în afară de indiferenţă. M-am resemnat, învăţasem foarte bine asta de la ea. Învâţasem să nu vorbesc când cineva ia o decizie. Proastă învăţătură. Atunci, o ceartă înflăcărată şi nişte palme peste faţă m-ar fi ajutat mult mai mult. Am ajutat-o să-şi facă bagajele şi am dus-o la gară, după câteva zile după ce îmi comunicase decizia. Am condus-o parcă spre o poartă de ieşire din mine. Mi-am luat rămas bun de la ea printr-o simpla privire, una singură în acei ochi care mi-au stricat spectacolul. Am lăsat-o să se urce în tren, am lasat trenul să pornească fără mine în el sau fără ea afară din el. Îmi dădusem seama că nu trebuia decât să-i spun să rămână, dar eu nu ştiam să fac asta atunci, când ea mă învăţase atât de bine să tac. Mă întrebam, în acel moment, de ce n-am fugit de ea când mi-am dat seama cine este, de ce am lăsat să schimbe jigodia aceea din mine, de ce am lăsat-o să mă facă om. A doua zi am sunat-o. Telefonul îi era închis. Am sunat-o în fiecare oră, în fiecare zi, i-am trimis e-mailuri, m-am dus şi la colega blondă de serviciu a ei să încerc să o găsesc, dar orice încercare să dau de ea se evaporase. Mi-am dat seama că era prea târziu şi am urît-o pentru că aştepta de la mine o reacţie, în gară, când ea îmi arătase cum sunt non-reacţiile. Îmi distrusese oglinda.

Ieri am văzut-o trecând grabită pe stradă, undeva lăngă biblioteca în care lucra. Dar trecuseră deja trei ani de când plecase şi n-am încercat să o opresc, am contemplat-o doar. Am vorbit însă cu veşnica mea informatoare, blonda. Mi-a zis că s-a întors în bibliotecă, i s-a dat foarte rapid postul, dar că s-a schimbat mult. A început să vorbească, să comunice şi se îmbracă şi ea mai frumos. Plecase, atunci, la fostul ei soţ, un om care îi aducea femei în casă şi o punea să gătească pentru ele, în timp ce el şi-o trăgea cu ele în dormitor. Dupa un an-doi de trăit în acest fel, sora ei (avea si o soră!) a obligat-o să divorţeze şi să se mute aici. Aici şi-a găsit rapid o alinare în bărbăţelul urât de care îmi zisese acum mult timp blonda, un tăntălău la fel ca mine care îşi modelase întreaga viaţă pentru ea şi care fusese părăsit la fel ca şi mine, fără să ni se comunice măcar un motiv. Soţul ei a început să facă aceeaşi mişcare ca înainte, ba chiar acum cică o mai şi bătea. A fugit din nou. Acum cică era cu un tip bine, care o adora. Am plecat scârbit din bibliotecă, fără să mă mai uit înapoi. Ma simţeam înşelat şi umilit de o femeie căreia ii dădusem întregul meu suflet. Se rupsese ceva din mine, ceva ce ma oprea sa mai merg, sa mai gandesc, sa mai mananc, sa mai simt cum simteam inainte. Cica fiecare secunda din viata schimba un om, el nu mai poate fi cel ce a fost cu o secunda inainte sau cu trei secunde inainte. Asa nici eu nu puteam sa mai fiu cel ce am fost dupa ce am regasit-o alta decat o stiam.

Şi aşa am ajuns acum, în faţa oglinzii să nu mă mai recunosc. Din actorul ce eram, din omul ce se bucura de viaţa sa, de spectacolul ce-l creea, am ajuns o mediocritate necesară, un om ce nu se mai recunoaşte în oglindă, un actor ce se întreabă dacă în partea următoare a piesei o să mai apară el. Iar acum mă întreb ce o să fac căci nu mai ştiu cum se trăieşte.

Acei ochi de un albastru profund ma înnebuneau. Simţeam că în spatele lor se ascunde o poveste zguduitoare, ceva ce persoana mea nu avea cum sa afle, această persoană pe care încercam să o creez eu pentru ea. Nu vorbea despre trecut şi nici despre prezent, viitorul îi mânca existenţa. Într-o ignoranţă completă faţă de lume şi cu o ură desăvârşită faţă de viaţă, trăia de pe o zi pe alta parcă sperând că pe următoarea nu o va mai prinde. Visele ei se rezumau toate la plecare. Era ceva ciudat în modul în care rostea acest cuvânt « plecare », era mai degraba o fugă de viaţă şi de responsabilităţile ei. Vroia să călătorească de una singură incontinu într-un univers ce încă nu fusese materializat de realitate.

Am aflat lucruri mărunte despre ea în lunile în care am stat în braţele ei, dar nimic spus de către ea. Era colegă de serviciu cu blonda seducătoare în preajma căreia stăteam când am cunoscut-o. Amândoua bibliotecare. Îmi povestea această blondă, în timpul unor sarutări pasionale, dar mult prea zemoase, ce caracter ciudat avea femeia mea. “Tăcută tot timpul şi anti-sociabilă. Mai are puţin şi mănâncă acele idioate de cărţi. Nu zic, şi mie îmi place să citesc, dar fetişcana aia exagerează. A avut şi ea odată un bărbat, cred. Era un alt mutălău ce se mişca prin faţa bibliotecii şi o aştepta în fiecare zi după program. Urâţel bărbatul, dar de.. era măcar un bărbat. Nu ştiu dacă era ceva între ei căci nu i-am văzut niciodată sărutându-se sau ceva de genul. Ei, în fine, la un moment dat, n-a mai venit. Aşa dintr-odată. Dar pe tine ce te interesează ?” Mă interesa, căci femeia aceea mă fascina.

Povestea ei am aflat-o prea târziu. Dacă o întrebam unde a copilărit, unde s-a născut sau unde învăţa, eram expediat rapid cu o privire ucigătoare căci cuvinte rareori binevoia să-mi zică. Până si sexul cu ea era tăcut. Am scos odată câteva gemete de la ea, dar mai mult m-au speriat decât m-au bucurat, căci nu eram obişnuit şi nu ştiam dacă e de plăcere sau din alte motive. Şi totuşi, era ceva mult prea ciudat în tăcerea ei. Cunoscusem persoane tăcute multe, dar toate dupa ceva timp deveneau nişte moare stricate pe care nu le mai puteai opri, era o fericire pentru ele să îşi deschidă în sfârşit gura în faţa unor persoane familiare. Tăcerea era, însă, pentru această femeie, cartea de căpătâi, biblia ei. Aveam totusi impresia că nu fusese întotdeauna aşa solitară, ci că îşi impunea să nu vorbească. Se comporta ca o femeie care a suferit o trauma îngrozitoare şi care face toate eforturile posibile ca nu cumva experienţa să se repete.

Şi totuşi mi-era dragă precum ochii din cap. Încetul cu încetul am renunţat la toate celelalte iubiri colaterale: la blonda focoasă, la mama unei foste colege de liceu, ca să pot sta numai cu ea. Nu obişnuiam să mă mulţumesc cu o singură femeie mai mult de o săptămână, maxim două, dar ea îmi sugea toată energia şi parcă, nici să vreau, nu mai puteam să văd alte femei. Eram de fiecare dată secătuit şi vlăguit, cuprins de o moleşeală inexplicabilă; erau emoţii ce mi le provoca tăcerea ei absolută. Să încerc să fiu altcineva decât eram, nu mai puteam. Nici unul din personajele mele nu avea rost să le amintesc, căci nu aveam pentru cine. Ea oricum îmi arunca o privire reticentă şi plină de dispreţ la ceea ce încercam să fac, iar apoi mai era şi dezinteresul ei specific pentru tot ceea ce ziceam legat de viaţa mea. Nu mă asculta decât atunci când vorbeam despre viitor. Însă, ma simţeam fericit, simţeam că în sfârşit, cineva înţelegea cine sunt, altcineva în afară de oglinda din baie.

Un om. P1

Azi dimineaţă m-am uitat în oglindă. Nu e nimic neobişnuit în asta. Neobişnuit este când nu te mai vezi pe tine în oglindă, vezi o persoană pe care nu o mai cunoşti. Asta mi s-a întâmplat mie astăzi. Mă duc în baie, mă spăl pe faţă şi îmi aşez figura în faţa oglinzii să văd astăzi cine sunt. Şi, brusc, cineva necunoscut. Am înceract să-l recunosc, trebuia să-l ştiu dinainte, nu se putea să nu-l ştiu. Cum altfel puteam să-mi joc azi rolul, dacă nu ştiam personajul? Dar nimic. Nu-l recunoşteam sub nici o formă.

Sunt unii oameni născuţi să aibă meseria de actor, dar în viaţa lor particulară să fie ei înşişi. Alţii sunt făcuţi să fie actori în viaţa reală. Un astfel de specimen sunt eu, o fiinţă care se hrăneşte cu sufletele altora înghiţindu-le comportamentul. Sunt o creatură ce mănâncă din fiinţa altora pentru a se crea pe ea însăşi, dar acest ‘ea însăşi’ nu are nimic original, nimic al ei, nu e decât îmbinarea mai multor fiinţe. Când o astfel de persoană se naşte, aceasta poate fii ori un geniu ce colectează tot ce e mai bun din oameni ori o mâzgă a societăţii făcută să mintă şi să înşele. Eu m-am născut, logic, ca fiind cea de a doua variantă.

Încă de mic, am avut o predispoziţie ciudată spre a minţi, a înşela persoanele, un ipocrit ce câştiga o încredere falsă de la fiecare persoană. Analizam atent oamenii din jurul meu pentru a putea să le imit comportamentul, iar pentru fiecare individ cunoscut mie, aveam un alt comportament, eram un alt personaj. Am văzut întotdeauna viaţa ca un spectacol, o piesă de teatru în care fiecare avea rolul personajului principal. Piesa mea era altfel, simţeam că pot să fac din ea exact ceea ce vreau. Când vroiam să trăiesc o melodramă, cream în jurul părinţilor mei o adevărată telenovelă, inventam şi poveşti dacă era nevoie, dar deobicei mă mulţumeam să exagerez până la absurd întâmplările adevărate. Odată, îi inventasem mamei o poveste legată de doi copiii care aproape că mă agresaseră fizic în timpul unei pauze, lucru nu în întregime neadevărat, dar pentru ca tragedia să fie mai mare, exagerarea era obligatorie. I-am explicat cum acei copiii mă ameninţau de câteva zile cu o bătaie zdravănă dacă nu le fac tema la engleză şi că în ziua cu pricina, ziua în care trebuia să le înmânez lucrarea, m-au fugărit pentru a distruge orice demnitate bărbătească din mine sau orice altă demnitate. Povestea era de departe o mare minciună, adevărul era bine ascuns printre rânduri. Bătaia pe care ar fi trebuit să o primesc de la cei doi colegi de clasă era provocată de o înjurătură nejustificată de-a mea la adresa mamelor lor. Dar, efectul scontat de mine când îi înşiram mamei aceste fraze cu lacrimi în ochi a fost cel potrivit. Drama se producea încetul cu încetul: în timp ce eu sughiţam de două ori la un interval de un cuvânt, mama îşi schimba culorile feţei mai repede decât citeam eu în acea perioadă. Văzând reacţia mamei, mâinile mele se prindeau de fusta ei şi plângeam ca un apucat blestemând cei doi copii, blestemând învăţătoarea, şcoala, societatea, providenţa. Uitasem că totul era o minciună şi trăiam la cea mai mare intensite sentimentul de copil oropsit de soartă şi osândit pe nedrept. Creasem melodrama, o savurasem pe deplin. De fapt, scopul tuturor înşelătoriilor mele dezgustătoare a fost întotdeauna trăirea totală a sentimentelor umane. Dar, pentru asta, aveam nevoie de întâmplări mai fascinante, mai dureroase sau mai vesele, mai anormale prin originalitatea sau poate prin familiaritatea lor . Intensitatea cu care trăiam dramele sau comediile era mult mai mare atunci când povestea era mai haioasă sau mai tragică decât în realitate, când atingea apogeul unei întâmplări a cărei existenţă o consideri aproape imposibilă prin multitudinea de sentimente adunate.

Copilăria nu a fost singura perioadă a vieţii mele care a fost pusă sub semnul povestirilor mele tensionate. Doar că odată cu maturizarea, am descoperit că prin această calitate a mea de a fura sentimentele, se poate face mai mult decât inventarea sau exagerarea povestirilor. Am descoperit că îmi mulam personalitatea pentru fiecare persoană. Ipocrizie? Posibil. Dar nu îmi păsa, fericirea mea era mai importană decât moralitatea impusă de societate. Observasem că fiecărei femei din viaţa mea îi acordasem un anumit comportament. Eram alt personaj în faţa fiecărei persoane: eram un erou ce-şi schimba masca pentru fiecare individ din viaţa lui. Mama m-a cunoscut toată viaţa ei ca un om cu capul pe umeri, fără vicii şi responsabil: tot ce a vrut ea de la mine i-am oferit. Prietenii m-au cunoscut în ipostaza omului vicios, a omului pasionat de ţigară, de băutură şi de femei. Damele, însă, au avut tratament special: pentru fiecare eram altul. Prima, o muieruşcă frumoasă şi bucălată cu cinci ani mai mare ca mine, o damă pasională ce dorea să guste viaţa din plin, a fost iniţiatoarea mea. Fiind un adolescent sufocat de propriile călduri, am încercat să o conving de bărbăţia mea, de masculinitatea mea, dar nu prin teribilism stupid specific adolescenţilor. Am încercat să fiu un adevărat domn, să o conving că un puşti de 17 ani este destul de matur, dar nu a fost impresionată. Am descoperit mai târziu că ei îi plăceau aceşti puşti teribilişti şi proşti care o atingeau prin cuvinte răsuflate şi parcă secătuite de dragoste, motiv pentru care relaţia mea pasională cu ea a durat aproximativ două săptămâni. Dar, fusese o experienţă. Mi-a fost mai uşor să înţeleg femeile, mi-a fost mai uşor să le iubesc şi să mă bucur de ele. Pentru următoarele am jucat roluri diferite. Pentru una am fost un bufon veridic. O domnişoară plictisită de viaţă a găsit în mine o sursă continuă de amuzament, inventându-i poveşti hazlii aşa cum făceam odată în copilărie. Pentru o femeie neobosită în a cunoaşte tainele sexului, am fost animaluţul ei pentru experimente. Alta m-a văzut precum un geniu, o doamnă ce îşi dorea foarte mult un bărbat inteligent în viaţa ei, măcar unul. Tuturor, însă, le-am oferit ceea ce căutau.

Nciodată nu m-am oprit din a exagera întâmplările pentru a trăi evenimentele cu o intensitate maximă. Aproape fiecărei femei îi cream la un moment dat o scenă tragică pentru a simţi mila pentru mine ce mi-o purta. Traumele din copilărie erau preferatele mele şi prindeau şi cel mai bine la public. Viaţa mea a fost un spectacol continuu de sentimente, trăiri şi poveşti furate de la alţii. Toţi mă iubeau, toţi aveau încredere în mine, toţi credeau. Dar astăzi, astăzi realizez imposibilitatea continuării. Astăzi, spectacolul meu se încheie, spectacol ce a durat treizeci de ani. O oglindă nenorocită nu mai vrea să mai reflecteze în infinitatea sa figura unui om ce nu mai are ce spune lumii ăsteia.

Mi-aduc aminte cum am cunoscut-o. Era o umbră, o nălucă printre atâtea alte femei care schiţau zâmbete seducătoare. Nici n-am remarcat la început acea figură gingaşă, acel zâmbet sfâşietor de melancolic, acei ochi albaştri ce aşteptau apele să se verse în ei. Culcat în braţele unei dame blonde cu unghii diavolesc de roşii, o zăresc stând abătută la masa noastră, la un scaun mult îndepărtat de al meu. M-am gândit că e urâtă, îngrozitor de urâtă cu faţa aceea posacă ce nu se potrivea cu atmosfera, cu ochii aceia ce parcă sclipeau înebunitor în întunericul barului. Şi cu toate astea, m-am trezit conducând-o acasă, m-am trezit minţind şi în faţa ei, exagerând şi pentru ea înâmplările, doar răspunsurile primite erau diferite: tăcere. Calmitatea şi tăcerea ei erau obsedante, doar vagi zâmbete mai puteam smulge de la ea. O agitaţie cumplită m-a cuprins în faţa acestei femei pe care nu ştiam s-o modelez şi o enervare la fel de mare. Curiozitatea, poate, m-a dus a doua zi la aceeaşi masă cu ea într-un restaurant şi la ea acasă peste câteva zile.

Încăpăţânarea ei de a crede cuvintele mele mă irita teribil: mă îndepărta şi mă apropia în acelaşi timp de ea. Zile, săptămâni, luni întregi s-au scurs alături de ea, fără să realizez ce mă atrăgea cu adevărat la ea, fără să realizez motivul pentru care mă simţeam legat de ea. Încet, am ajuns să o văd din ce în ce mai frumoasă, formele conturate perfect se legau într-un mod armonios. Dar nu numai frumuseţea ei era impresionantă, ci melancolia ei revoltătoare uneori, tăcerea ei nebunească, zâmbetele ei dulci şi amare în acelaşi timp şi visele ei ambiţioase. Discuţiile erau de multe ori de prisos între noi, privirile erau îndeajuns încât să ne dăm seama ce vrem unul de la altul. Alteori, ne ascultam unul altuia visele şi dorinţele, tot ce am vrut o viaţă, tot ce vroiam în continuare de la viaţă. Mai încercam încă de multe ori să o conving de veridicitatea povestirilor mele sau să încerc să-i storc o lacrimă în mila ei pentru mine, dar nu reuşeam. Şi nu din cauza posibilei ei insensibilităţi, ci din cauza faptului că nu mă credea. Şi era prima care să mă fi citit aşa bine cum o făcuse ea.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.