Azi dimineaţă m-am uitat în oglindă. Nu e nimic neobişnuit în asta. Neobişnuit este când nu te mai vezi pe tine în oglindă, vezi o persoană pe care nu o mai cunoşti. Asta mi s-a întâmplat mie astăzi. Mă duc în baie, mă spăl pe faţă şi îmi aşez figura în faţa oglinzii să văd astăzi cine sunt. Şi, brusc, cineva necunoscut. Am înceract să-l recunosc, trebuia să-l ştiu dinainte, nu se putea să nu-l ştiu. Cum altfel puteam să-mi joc azi rolul, dacă nu ştiam personajul? Dar nimic. Nu-l recunoşteam sub nici o formă.

Sunt unii oameni născuţi să aibă meseria de actor, dar în viaţa lor particulară să fie ei înşişi. Alţii sunt făcuţi să fie actori în viaţa reală. Un astfel de specimen sunt eu, o fiinţă care se hrăneşte cu sufletele altora înghiţindu-le comportamentul. Sunt o creatură ce mănâncă din fiinţa altora pentru a se crea pe ea însăşi, dar acest ‘ea însăşi’ nu are nimic original, nimic al ei, nu e decât îmbinarea mai multor fiinţe. Când o astfel de persoană se naşte, aceasta poate fii ori un geniu ce colectează tot ce e mai bun din oameni ori o mâzgă a societăţii făcută să mintă şi să înşele. Eu m-am născut, logic, ca fiind cea de a doua variantă.

Încă de mic, am avut o predispoziţie ciudată spre a minţi, a înşela persoanele, un ipocrit ce câştiga o încredere falsă de la fiecare persoană. Analizam atent oamenii din jurul meu pentru a putea să le imit comportamentul, iar pentru fiecare individ cunoscut mie, aveam un alt comportament, eram un alt personaj. Am văzut întotdeauna viaţa ca un spectacol, o piesă de teatru în care fiecare avea rolul personajului principal. Piesa mea era altfel, simţeam că pot să fac din ea exact ceea ce vreau. Când vroiam să trăiesc o melodramă, cream în jurul părinţilor mei o adevărată telenovelă, inventam şi poveşti dacă era nevoie, dar deobicei mă mulţumeam să exagerez până la absurd întâmplările adevărate. Odată, îi inventasem mamei o poveste legată de doi copiii care aproape că mă agresaseră fizic în timpul unei pauze, lucru nu în întregime neadevărat, dar pentru ca tragedia să fie mai mare, exagerarea era obligatorie. I-am explicat cum acei copiii mă ameninţau de câteva zile cu o bătaie zdravănă dacă nu le fac tema la engleză şi că în ziua cu pricina, ziua în care trebuia să le înmânez lucrarea, m-au fugărit pentru a distruge orice demnitate bărbătească din mine sau orice altă demnitate. Povestea era de departe o mare minciună, adevărul era bine ascuns printre rânduri. Bătaia pe care ar fi trebuit să o primesc de la cei doi colegi de clasă era provocată de o înjurătură nejustificată de-a mea la adresa mamelor lor. Dar, efectul scontat de mine când îi înşiram mamei aceste fraze cu lacrimi în ochi a fost cel potrivit. Drama se producea încetul cu încetul: în timp ce eu sughiţam de două ori la un interval de un cuvânt, mama îşi schimba culorile feţei mai repede decât citeam eu în acea perioadă. Văzând reacţia mamei, mâinile mele se prindeau de fusta ei şi plângeam ca un apucat blestemând cei doi copii, blestemând învăţătoarea, şcoala, societatea, providenţa. Uitasem că totul era o minciună şi trăiam la cea mai mare intensite sentimentul de copil oropsit de soartă şi osândit pe nedrept. Creasem melodrama, o savurasem pe deplin. De fapt, scopul tuturor înşelătoriilor mele dezgustătoare a fost întotdeauna trăirea totală a sentimentelor umane. Dar, pentru asta, aveam nevoie de întâmplări mai fascinante, mai dureroase sau mai vesele, mai anormale prin originalitatea sau poate prin familiaritatea lor . Intensitatea cu care trăiam dramele sau comediile era mult mai mare atunci când povestea era mai haioasă sau mai tragică decât în realitate, când atingea apogeul unei întâmplări a cărei existenţă o consideri aproape imposibilă prin multitudinea de sentimente adunate.

Copilăria nu a fost singura perioadă a vieţii mele care a fost pusă sub semnul povestirilor mele tensionate. Doar că odată cu maturizarea, am descoperit că prin această calitate a mea de a fura sentimentele, se poate face mai mult decât inventarea sau exagerarea povestirilor. Am descoperit că îmi mulam personalitatea pentru fiecare persoană. Ipocrizie? Posibil. Dar nu îmi păsa, fericirea mea era mai importană decât moralitatea impusă de societate. Observasem că fiecărei femei din viaţa mea îi acordasem un anumit comportament. Eram alt personaj în faţa fiecărei persoane: eram un erou ce-şi schimba masca pentru fiecare individ din viaţa lui. Mama m-a cunoscut toată viaţa ei ca un om cu capul pe umeri, fără vicii şi responsabil: tot ce a vrut ea de la mine i-am oferit. Prietenii m-au cunoscut în ipostaza omului vicios, a omului pasionat de ţigară, de băutură şi de femei. Damele, însă, au avut tratament special: pentru fiecare eram altul. Prima, o muieruşcă frumoasă şi bucălată cu cinci ani mai mare ca mine, o damă pasională ce dorea să guste viaţa din plin, a fost iniţiatoarea mea. Fiind un adolescent sufocat de propriile călduri, am încercat să o conving de bărbăţia mea, de masculinitatea mea, dar nu prin teribilism stupid specific adolescenţilor. Am încercat să fiu un adevărat domn, să o conving că un puşti de 17 ani este destul de matur, dar nu a fost impresionată. Am descoperit mai târziu că ei îi plăceau aceşti puşti teribilişti şi proşti care o atingeau prin cuvinte răsuflate şi parcă secătuite de dragoste, motiv pentru care relaţia mea pasională cu ea a durat aproximativ două săptămâni. Dar, fusese o experienţă. Mi-a fost mai uşor să înţeleg femeile, mi-a fost mai uşor să le iubesc şi să mă bucur de ele. Pentru următoarele am jucat roluri diferite. Pentru una am fost un bufon veridic. O domnişoară plictisită de viaţă a găsit în mine o sursă continuă de amuzament, inventându-i poveşti hazlii aşa cum făceam odată în copilărie. Pentru o femeie neobosită în a cunoaşte tainele sexului, am fost animaluţul ei pentru experimente. Alta m-a văzut precum un geniu, o doamnă ce îşi dorea foarte mult un bărbat inteligent în viaţa ei, măcar unul. Tuturor, însă, le-am oferit ceea ce căutau.

Nciodată nu m-am oprit din a exagera întâmplările pentru a trăi evenimentele cu o intensitate maximă. Aproape fiecărei femei îi cream la un moment dat o scenă tragică pentru a simţi mila pentru mine ce mi-o purta. Traumele din copilărie erau preferatele mele şi prindeau şi cel mai bine la public. Viaţa mea a fost un spectacol continuu de sentimente, trăiri şi poveşti furate de la alţii. Toţi mă iubeau, toţi aveau încredere în mine, toţi credeau. Dar astăzi, astăzi realizez imposibilitatea continuării. Astăzi, spectacolul meu se încheie, spectacol ce a durat treizeci de ani. O oglindă nenorocită nu mai vrea să mai reflecteze în infinitatea sa figura unui om ce nu mai are ce spune lumii ăsteia.

Mi-aduc aminte cum am cunoscut-o. Era o umbră, o nălucă printre atâtea alte femei care schiţau zâmbete seducătoare. Nici n-am remarcat la început acea figură gingaşă, acel zâmbet sfâşietor de melancolic, acei ochi albaştri ce aşteptau apele să se verse în ei. Culcat în braţele unei dame blonde cu unghii diavolesc de roşii, o zăresc stând abătută la masa noastră, la un scaun mult îndepărtat de al meu. M-am gândit că e urâtă, îngrozitor de urâtă cu faţa aceea posacă ce nu se potrivea cu atmosfera, cu ochii aceia ce parcă sclipeau înebunitor în întunericul barului. Şi cu toate astea, m-am trezit conducând-o acasă, m-am trezit minţind şi în faţa ei, exagerând şi pentru ea înâmplările, doar răspunsurile primite erau diferite: tăcere. Calmitatea şi tăcerea ei erau obsedante, doar vagi zâmbete mai puteam smulge de la ea. O agitaţie cumplită m-a cuprins în faţa acestei femei pe care nu ştiam s-o modelez şi o enervare la fel de mare. Curiozitatea, poate, m-a dus a doua zi la aceeaşi masă cu ea într-un restaurant şi la ea acasă peste câteva zile.

Încăpăţânarea ei de a crede cuvintele mele mă irita teribil: mă îndepărta şi mă apropia în acelaşi timp de ea. Zile, săptămâni, luni întregi s-au scurs alături de ea, fără să realizez ce mă atrăgea cu adevărat la ea, fără să realizez motivul pentru care mă simţeam legat de ea. Încet, am ajuns să o văd din ce în ce mai frumoasă, formele conturate perfect se legau într-un mod armonios. Dar nu numai frumuseţea ei era impresionantă, ci melancolia ei revoltătoare uneori, tăcerea ei nebunească, zâmbetele ei dulci şi amare în acelaşi timp şi visele ei ambiţioase. Discuţiile erau de multe ori de prisos între noi, privirile erau îndeajuns încât să ne dăm seama ce vrem unul de la altul. Alteori, ne ascultam unul altuia visele şi dorinţele, tot ce am vrut o viaţă, tot ce vroiam în continuare de la viaţă. Mai încercam încă de multe ori să o conving de veridicitatea povestirilor mele sau să încerc să-i storc o lacrimă în mila ei pentru mine, dar nu reuşeam. Şi nu din cauza posibilei ei insensibilităţi, ci din cauza faptului că nu mă credea. Şi era prima care să mă fi citit aşa bine cum o făcuse ea.