Acei ochi de un albastru profund ma înnebuneau. Simţeam că în spatele lor se ascunde o poveste zguduitoare, ceva ce persoana mea nu avea cum sa afle, această persoană pe care încercam să o creez eu pentru ea. Nu vorbea despre trecut şi nici despre prezent, viitorul îi mânca existenţa. Într-o ignoranţă completă faţă de lume şi cu o ură desăvârşită faţă de viaţă, trăia de pe o zi pe alta parcă sperând că pe următoarea nu o va mai prinde. Visele ei se rezumau toate la plecare. Era ceva ciudat în modul în care rostea acest cuvânt « plecare », era mai degraba o fugă de viaţă şi de responsabilităţile ei. Vroia să călătorească de una singură incontinu într-un univers ce încă nu fusese materializat de realitate.

Am aflat lucruri mărunte despre ea în lunile în care am stat în braţele ei, dar nimic spus de către ea. Era colegă de serviciu cu blonda seducătoare în preajma căreia stăteam când am cunoscut-o. Amândoua bibliotecare. Îmi povestea această blondă, în timpul unor sarutări pasionale, dar mult prea zemoase, ce caracter ciudat avea femeia mea. “Tăcută tot timpul şi anti-sociabilă. Mai are puţin şi mănâncă acele idioate de cărţi. Nu zic, şi mie îmi place să citesc, dar fetişcana aia exagerează. A avut şi ea odată un bărbat, cred. Era un alt mutălău ce se mişca prin faţa bibliotecii şi o aştepta în fiecare zi după program. Urâţel bărbatul, dar de.. era măcar un bărbat. Nu ştiu dacă era ceva între ei căci nu i-am văzut niciodată sărutându-se sau ceva de genul. Ei, în fine, la un moment dat, n-a mai venit. Aşa dintr-odată. Dar pe tine ce te interesează ?” Mă interesa, căci femeia aceea mă fascina.

Povestea ei am aflat-o prea târziu. Dacă o întrebam unde a copilărit, unde s-a născut sau unde învăţa, eram expediat rapid cu o privire ucigătoare căci cuvinte rareori binevoia să-mi zică. Până si sexul cu ea era tăcut. Am scos odată câteva gemete de la ea, dar mai mult m-au speriat decât m-au bucurat, căci nu eram obişnuit şi nu ştiam dacă e de plăcere sau din alte motive. Şi totuşi, era ceva mult prea ciudat în tăcerea ei. Cunoscusem persoane tăcute multe, dar toate dupa ceva timp deveneau nişte moare stricate pe care nu le mai puteai opri, era o fericire pentru ele să îşi deschidă în sfârşit gura în faţa unor persoane familiare. Tăcerea era, însă, pentru această femeie, cartea de căpătâi, biblia ei. Aveam totusi impresia că nu fusese întotdeauna aşa solitară, ci că îşi impunea să nu vorbească. Se comporta ca o femeie care a suferit o trauma îngrozitoare şi care face toate eforturile posibile ca nu cumva experienţa să se repete.

Şi totuşi mi-era dragă precum ochii din cap. Încetul cu încetul am renunţat la toate celelalte iubiri colaterale: la blonda focoasă, la mama unei foste colege de liceu, ca să pot sta numai cu ea. Nu obişnuiam să mă mulţumesc cu o singură femeie mai mult de o săptămână, maxim două, dar ea îmi sugea toată energia şi parcă, nici să vreau, nu mai puteam să văd alte femei. Eram de fiecare dată secătuit şi vlăguit, cuprins de o moleşeală inexplicabilă; erau emoţii ce mi le provoca tăcerea ei absolută. Să încerc să fiu altcineva decât eram, nu mai puteam. Nici unul din personajele mele nu avea rost să le amintesc, căci nu aveam pentru cine. Ea oricum îmi arunca o privire reticentă şi plină de dispreţ la ceea ce încercam să fac, iar apoi mai era şi dezinteresul ei specific pentru tot ceea ce ziceam legat de viaţa mea. Nu mă asculta decât atunci când vorbeam despre viitor. Însă, ma simţeam fericit, simţeam că în sfârşit, cineva înţelegea cine sunt, altcineva în afară de oglinda din baie.