Însă, ştiam că ascundea ceva, ceva ce nu puteam pricepe. Şi aşa era. Într-o zi, după multe luni de trăit împreună, mi-a zis clar că va pleca în alt oraş. Am crezut că a găsit o slujbă sau că i-a murit mama sau că se duce să facă o facultate sau poate se duce să se sinucidă în alt oraş. Totul era posibil lângă o femeie care nu-ţi vorbea absolut deloc. Nu a vrut să-mi spună, mi-a aruncat doar o privire fugitivă, care pe moment mi se păruse înlăcrimată. Apoi a plecat să-şi adune alte haine, cât mai repede, ca să nu se vadă nici măcar o urmă de alt sentiment în afară de indiferenţă. M-am resemnat, învăţasem foarte bine asta de la ea. Învâţasem să nu vorbesc când cineva ia o decizie. Proastă învăţătură. Atunci, o ceartă înflăcărată şi nişte palme peste faţă m-ar fi ajutat mult mai mult. Am ajutat-o să-şi facă bagajele şi am dus-o la gară, după câteva zile după ce îmi comunicase decizia. Am condus-o parcă spre o poartă de ieşire din mine. Mi-am luat rămas bun de la ea printr-o simpla privire, una singură în acei ochi care mi-au stricat spectacolul. Am lăsat-o să se urce în tren, am lasat trenul să pornească fără mine în el sau fără ea afară din el. Îmi dădusem seama că nu trebuia decât să-i spun să rămână, dar eu nu ştiam să fac asta atunci, când ea mă învăţase atât de bine să tac. Mă întrebam, în acel moment, de ce n-am fugit de ea când mi-am dat seama cine este, de ce am lăsat să schimbe jigodia aceea din mine, de ce am lăsat-o să mă facă om. A doua zi am sunat-o. Telefonul îi era închis. Am sunat-o în fiecare oră, în fiecare zi, i-am trimis e-mailuri, m-am dus şi la colega blondă de serviciu a ei să încerc să o găsesc, dar orice încercare să dau de ea se evaporase. Mi-am dat seama că era prea târziu şi am urît-o pentru că aştepta de la mine o reacţie, în gară, când ea îmi arătase cum sunt non-reacţiile. Îmi distrusese oglinda.

Ieri am văzut-o trecând grabită pe stradă, undeva lăngă biblioteca în care lucra. Dar trecuseră deja trei ani de când plecase şi n-am încercat să o opresc, am contemplat-o doar. Am vorbit însă cu veşnica mea informatoare, blonda. Mi-a zis că s-a întors în bibliotecă, i s-a dat foarte rapid postul, dar că s-a schimbat mult. A început să vorbească, să comunice şi se îmbracă şi ea mai frumos. Plecase, atunci, la fostul ei soţ, un om care îi aducea femei în casă şi o punea să gătească pentru ele, în timp ce el şi-o trăgea cu ele în dormitor. Dupa un an-doi de trăit în acest fel, sora ei (avea si o soră!) a obligat-o să divorţeze şi să se mute aici. Aici şi-a găsit rapid o alinare în bărbăţelul urât de care îmi zisese acum mult timp blonda, un tăntălău la fel ca mine care îşi modelase întreaga viaţă pentru ea şi care fusese părăsit la fel ca şi mine, fără să ni se comunice măcar un motiv. Soţul ei a început să facă aceeaşi mişcare ca înainte, ba chiar acum cică o mai şi bătea. A fugit din nou. Acum cică era cu un tip bine, care o adora. Am plecat scârbit din bibliotecă, fără să mă mai uit înapoi. Ma simţeam înşelat şi umilit de o femeie căreia ii dădusem întregul meu suflet. Se rupsese ceva din mine, ceva ce ma oprea sa mai merg, sa mai gandesc, sa mai mananc, sa mai simt cum simteam inainte. Cica fiecare secunda din viata schimba un om, el nu mai poate fi cel ce a fost cu o secunda inainte sau cu trei secunde inainte. Asa nici eu nu puteam sa mai fiu cel ce am fost dupa ce am regasit-o alta decat o stiam.

Şi aşa am ajuns acum, în faţa oglinzii să nu mă mai recunosc. Din actorul ce eram, din omul ce se bucura de viaţa sa, de spectacolul ce-l creea, am ajuns o mediocritate necesară, un om ce nu se mai recunoaşte în oglindă, un actor ce se întreabă dacă în partea următoare a piesei o să mai apară el. Iar acum mă întreb ce o să fac căci nu mai ştiu cum se trăieşte.