Se spune ca exista oameni nebuni. Nu ne referim aici la debili mintali sau handicapati, ci strict la cuvantul nebun. Am putea sa-l numim, de fapt, om ce nu reuseste sa se integreze in societate. Oare cum arata acest nebun ? Oare ce forma ia el ? Arata ca un om beat ce vorbeste mult, la un volum foarte ridicat si fara sens ? Arata ca un mascarici ? Daca ne-ar pune cineva sa imitam un nebun, ce-am face ? Ne-am uita in gol si-am incepe sa vorbim fara sens. Sau am intoarce capul intr-o parte, am face figura de om prost si am incepe a rade intr-un mod idiot si stupid, mai mult grotesc.

Poate ca, asa cum spun ei insisi, asa-numitii nebuni, nebunul e singurul care vede realitatea nedeformata. E singurul care vede defectele realitatii si care le refuza, neacceptand sa se conformeze cu ele. O poezie de Petofi care poarta chiar titlul “Nebunul”, evidentiaza aceasta idee chiar prin ultima strofa “Si daca pana la urma nu ma vindec de aceasta boala de gratii/ Arunc praf de pusca in maruntaiele pamantului/ Si-azvarl in aer toata lumea”. Este adevarul, lumea si imperfectiunea ei pe care nebunul nu le poate accepta.

Se spune ca nebunia provine din traume psihice suferite in copilarie. Anumite traume il determina pe om sa-si schimbe comportamentul fara voia sa, negand intamplarea prin care a trecut si creindu-si o alta realitate pentru a nu fi nevoit sa traiasca la nesfarsit trauma. Dar chiar si asta este o dovada ca nebunul este cel care asimileaza in adevarata sa profunzime defectele acestei lumi. Un viol in copilarie sau marturia unei crime atroce sau asasinarea unei persoane sunt intamplari indeajuns de infioratoare incat sa schimbe orice om, dar asta nu il face neaparat nebun. Daca studiem piesa lui Shakespeare, Macbeth, consideram ca personajul principal ajunge nebun la sfarsitul operei deoarece a comis o crima. Dar el defapt face doar filosofie. Isi da seama de-abea atunci de grotescul omului, de capacitatile monstruase ale omului. (« Cum poate oare firea sa indure/ Deodata sa se miste o padure ? »).

Sunt nenumarati scriitori si nenumarate opere care abordeaza aceasta tema a nebuniei. Celebrul roman « Zbor deasupra unui cuib de cuci », vorbeste despre un sanatoriu, o casa de nebuni, in care doctorii si asistentele medicale sunt fiarele, cele care doresc sa extirpe orice sentiment sau gand din acesti « nebuni » transformandu-i in legume. E o lupta continua intre normalitate si nebunie, pana la momentul in care se intelege ca nebunii sunt defapt aceste cadre medicale, acesti monstri ce asasineaza, iar adevarul zace in cei condamnati la nebunie.

Si-atunci de ce sa-i consideram nebuni pe aceia, care refuza atrocitatea realitatii, si sa nu ne consideram pe noi nebuni ca acceptam toate astea ?