În religia hindusă, se consideră că orice fiinţă are în viaţă un anumit scop, un ideal de îndeplinit şi în primul rând o lecţie de învăţat. Aceasta apare ca o revelaţie în ultimele clipe ale vieţii sau ca o înţelegere acută a lucrurilor. Dacă nu şi-a îndeplinit misiunea în această viaţă, va fi nevoit să se reîncarneze încontinuu în aceeaşi fiinţă până va învăţa ceea ce Puterea supremă i-a hărăzit să înveţe. Fiecare creatură are un lucru diferit de învăţat în viaţă, fiecare creatură pricepe un lucru înainte ca moartea să îl exporte în ceva ce nimeni nu poate să ne explice: gândacul îşi poate da seama că motivul pentru care confraţii săi ajung la pieire, este pentru că intră constant în bucătăriile sau sufrageriile oamenilor, sau porcul, care poate realiza că omul îl creşte şi il hraneste doar pentru că vrea să-l mănânce. Dar omul, ce vede omul înainte de a muri, ce înţelege el de consideră Dumnezeu că a trăit îndeajuns încarnat în om? Ce mistere mai are de înţeles natura umană pentru a pricepe adevărata esenţă a vieţii?
Omul, acest mic capriciu a lui Dumnezeu, acest punct ce se întinde între tot şi nimic, această complexitate monstruoasă de frumuseţe, prostie şi răutate, ce scop are în această lume, ce menire are pe pământ? Văzând lumina de la capătul tunelului, el înţelege ceva ce trebuie să plătească, se pare, cu preţul vieţii. Ce? Ivan Ilici, personaj din „Moartea lui Ivan Ilici” al celebrului romancier Lev Tolstoi, simte milă pentru persoanele ce îi înconjoară patul, chiar dacă înainte simţise prefăcătorie în durerea lor. El işi schimbă radical atitudinea faţă de familia sa, simţind că sentimentul de compătimire nu trebuie îndreptat asupra sa ci asupra acelor oameni ce stau la patul lui şi nu înţeleg că el de-abea acum e fericit. Ana Carenina, personaj al aceluiaşi autor, îşi dă seama că nimic nu e mai important ca viaţa pe lumea asta şi că sinuciderea e un gest necugetat. Dacă luăm în calcul aceste exemple posibile a două personaje ce şi-au încheiat viaţa încarnaţi în oameni, atunci înseamnă că fiecare om are de învăţat un lucru diferit faţă de celălalt în viaţa sa, ceva pliat pe caracterul său şi pe viaţa pe care a avut-o până atunci. Aşa a văzut Tolstoi sfârşitul vieţii a două persoane diferite, dar cum a fost sfârşitul său, ce lucru nu l-a înţeles el în optzeci şi opt de ani de zile, însă în ultima clipă a priceput?
Dacă religia hindusă are dreptate în această concepţie a sa, atunci rezolvarea posibilă a acestei căi misterioase este prostia. Dacă omul încetează a mai cugeta fără sens şi rost şi a mai încerca să înţeleagă adevărurile ascunse, ar trăi mai mult, poate chiar ar deveni nemuritor. Dar cât de mare poate fi prostia în aşa fel încât să oprească firul gândurilor când moartea vine după tine? Şi totuşi, au existat genii ce au trăit zeci de ani, fără ca moartea să se uite măcar odată pe fereastra lor, darămite să le bată şi la uşă. Luând ca exemplu tot un personaj fictiv dar posbil, Alexei Zorbas, încercăm să cuprindem măcar o fărâmitură din aceste două nebuloase, viaţa şi moartea. Un personaj din a cărui caracter Kazantzakis a făcut un prototip de om, Zorbas era omul ce iubea viaţa, femeile, munca şi distracţia, ce încerca a înţelege pe om şi în acelaşi timp pe Dumnezeu. Dragostea lui extraordinară pentru viaţă şi plăcerea precum şi priceperea cu care face absolut orice lucru creează subiectul romanului, terminându-se cu o scrisoare în care este anunţată moartea lui dupa zeci de ani de trăit. Dacă el iubea viaţa şi ştia de la început că nimic nu e mai scump pe lumea asta decât acest ceva cu care ne-a înzestrat Dumnezeu, fiind la polul opus de Carenina, ce a vazut, simţit, gândit el când a ajuns la colţ?
Acest prag al omului din fiinţă în nefiinţă, această treaptă pe care o calci odată şi nu mai ai scăpare, reprezintă problematica vieţii. Omul trăieşte atâta timp pentru a învăţa să moară, viaţa e doar începutul morţii? Învăţătura de la sfârşitul vieţii ar putea fi acceptarea şi conştientizarea tuturor greşelilor făcute în viaţă, ar putea fi de asemenea singura clipă în care suntem întru totul asemeni lui Dumnezeu: atunci când suntem capabili să iertăm. Eminescu spune „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”. Această moarte lăuntrică la care se referă, acest sfârşit de drum este toată strădania noastră de o viaţă, tot chinul nostru de a învăţa cum să murim, de a ştii cum să ne plecăm frumos capul în faţa Necunoscutului. Însă aşa cum menţionează Paler, de la prea multă aşteptare scopul moare. Aşa şi la Eminescu, aşteptând prea mult scopul vieţii, a uitat că are unul, iar atunci când acesta a reapărut, el era pregătit să se considere Nemuritor, incapabil să mai înveţe vreodată să moară.
Moartea, cel mai mare abis al cunoştiinţelor umane, va rămâne întotdeauna o etapă misterioasă pentru viaţă. Frica faţă de acest necunoscut, frică pe care ne-o cultivăm în timpul viaţii este cât se poate de întemeiată, neştiind dacă ce ne aşteaptă dincolo de porţile acestei lumi va fi Rai sau Iad.