Pasiune? Ce cuvant frumos, ce cuvant impresionant care ne duce pe culmile fericirii uneori si in alte dati, ne imbranceste in disperare. E clar ca acest cuvant poate fi privit din doua unghiuri, cel al iubirii si cel al creatiei.

Pasiunea in dragoste. Pasiunea formeaza o dragoste ce tinde spre absolut si perfectiune, ce nu se complace in mediocru. As putea afirma ca românul este un om pasional. Studiind literatura romaneasca si chiar si filmele romanesti, studiind cu limitele mele intelectuale, aceasta psihologie a românului, am observat ca românul are prin atributile sale, in afara de minunatul simt al umorului si lenevia degradanta, o pasiune ce il mistuie profund. Mai exact, românul este patimas, ma refer aici la dragoste. Românul este individul ce omoara din dragoste, ce iubeste fara limite pana la a considera ca acea persoana ii apartine pe deplin, este o parte din el. Astfel, Puiu Faranga, personaj al romanului “Ciuleandra” scris de Liviu Rebreanu, este un patimas, un infocat al iubirii ce ajunge la nebunie din cauza esecului in dragoste, un om ce omoara deoarece vede in ochii sotiei sale lipsa dragostei pentru el. Dar personajele lui Camil Petrescu, intelectualii ce tind spre absolut? Absolutul in iubire? Gelu Ruscanu, Ladima, Stefan Gheorghdiu doresc perfectiunea iubirii, dragostea ce dureaza o vesnicie, care nu se manifesta prin coborasuri si urcusuri, acea dragoste absoluta care implica aceeasi pasiune ca la inceput sau una si mai mare. Acesti intelectuali ce cauta ideile, aceste personaje fictionale ce se pierd in jocul ielelor, cauta iubirea eterna, iubirea ce nu dureaza 3 luni sau 3 ani, acel sentiment care nu se dizolva, acea dorinta infinita de a iubi aceeasi persoana incontinu.

De ce cautam dragostea si de ce introducem atata efort in a face rost de ea si a o mentine pe o durata lunga? Fiindca avem impresia ca asta ne va face fericiti. Cand, cum, unde? vom fi fericiti iubind?

Revenind la ideea ca românul este un om patimas, care se sacrifica pentru dragoste, un om ce pune atata pasiune in iubire incat nu constientizeaza posibilitatea inexistentei acestei iubiri, putem spune ca aceasta cultura romaneasca ne demonstreaza acest lucru. Marii scriitori si-au expus propriile opinii si idei in carti aratand astfel fiecare, ce inseamna dragostea pentru el. Lucrul comun la toti a fost pasiunea. Camil Petrescu insa vedea iubirea ca o idee absoluta, ceva ce nu suporta greseli, Calinescu privea dragostea ca pe ceva scurt, dar intens, ceva de care trebuie sa fugi pentru a ramane o amintire frumoasa. Slavici vedea dragostea ca o necesitate, ca ceva pentru care individul este nevoit sa se sacrifice. Eminescu supunea dragostea perfectiunii naturii, pe cand Eliade vedea in primul rand in dragoste materializarea ei si nu conceptul de dragoste, mai exact pentru el iubirea nu era o idee ci eros.
Insa, toti acesti scriitori au privit dragostea ca ceva intens, pasional, ceva ce nu se curma rapid, ceva indispensabil omului. Aceasta pasiune ce inebuneste omul, ce infunda uneori partea rationala a decizilor noastre este vitala pentru fericirea noastra? Cineva a spus ca “nimic mare nu se creeaza in lumea aceasta fara pasiune”. Nici o dragoste adevarata nu se poate crea fara pasiune.

Advertisements